Afară e întuneric

     Afară e întuneric. De ce e întunericul aşa întunecat?
     De ce pe alţii îi sperie întunericul ? Mie îmi place întunericul. În el pot să fiu oricine îmi doresc. Cred că mă atrag lucrurile care pe alţii îi sperie. Mă atrage tot ce însemnă necunoscut, tot ce reprezintă ceva nou.
     Cred că nevoie asta de nou vine din cauză că nu îmi place aici, uneori simt că nu e locul meu.
     Ştiu că sună a aberaţii, cu toţii avem un loc al nostru, ştiu că am doar 14 ani şi trebuie să mă bucur de tot ce e în jur, dar nu pot tot timpul, e greu.
      E greu, e foarte greu...
     E greu atunci când realizezi unde te afli de fapt, e greu atunci când cade cortina pe care părinţii s-au chinuit să o decoreze şi ai contact cu publicul.
     Totul e greu aici, până si respiratul pare a fi complicat.
     Stau în pat şi mă gândesc la atât de multe lucruri încât uit că am nevoie să respir. Mă simt apăsată de gânduri şi am impresia că nu mai pot respira, că e ceva acolo care mă sufocă.
     Cred că dorinţele sunt cele care îmi iau aerul. Dorinţele şi lupta dintre realitate şi lumea pe care încerc să o creez în jurul meu. Lumea pe care o am doar în întuneric.