Poveşti

     Mă vindec vindecându-i pe alţii...
     Ştiu povestea fiecăruia dintre voi, ştiu că el e complexat de trecutu lui, ştiu că ea e prea preocupată să-şi formeze viitorul perfect. Ştiu că el se subestimează şi nu înţelege de ce e iubit, pe când ea nu ştie dacă o să poată iubi vreodată. În timp ce el îşi încarcă timpul ca să nu se mai gândească, ea îşi petrece nopţile analizând. În timp ce el explorează încercând să o uite, ea renunţă la prieteni pentru a se putea gândi la el.
     E suficient să mă uit adânc în ochii voştri să vă ştiu povestea. Rar am nevoie şi de cuvinte pentru a vă înţelege. Iubesc să ascult poveşti de viaţă ale străinilor.
      Am înţeles că faci totul pentru a primi un gram de atenţie şi a fi remarcat, doar pentru că nu ai avut parte de asta când erai mic. Părinţii erau mereu la muncă şi nu aveau timpul necesar să te asculte. S-au ocupat de partea materială a vieţii tale, fără a avea grijă ca sufletul să nu se atrofieze. Nu şi-au dat seama că tu simţi mai mult nevoia unei îmbrăţisări decât a unui cadou scump de care oricum ai să te plictiseşti.
     Am înţeles că eşti timid şi ai un blocaj atunci când trebuie să comunici cu alţii, deoarece mereu ţi s-a spus că tu nu poţi. Nu ai fost apreciat pentru calităţile tale şi mereu s-a cerut de la tine mai mult decât puteai tu oferi. Strădanile tale au fost în zadar, adulţii nu înţeleg afinitatea ta spre artă şi plăcere cu care poţi vorbi de un tablou al lui Picasso, ei îşi doresc să fii mare informatician, să rezolvi probleme cu vectori şi să te scufunzi în probleme cu matrice.
     Am înţeles că ţi-ai pierdut controlul, că nu-ţi mai găseşti liniştea, ai fost puternic mult prea mult timp. Plângi sau râzi fără a-ţi mai păsa de privirile îndreptate asupra-ţi. In fond, nici lor nu le pasă de ce în sufletul tău.
     Am înţeles că nu te poţi deschide, că nu poţi vorbi despre tine. Ai fost rănit, iar acum eşti precaut. Atât de precaut încât ai impresia că nimeni nu merită să te cunoască. Îţi e atât de frică de eşec încât nu mai poţi vedea frumuseţea unui risc.
    Am înţeles că te-ai îndrăgostit atât de tare încât pentru tine nu mai contează nimic altceva pe lume. Ai renunţat la tot ce ai construit o viaţă pentru câteva momente cu cel drag.
     Merg pe stradă şi văd feţe de toate tipuri, dar mai mult le aud povestea. Văd oameni ce au fost puternici pentru că au renunţat. Văd oameni ce au fost puternici tocmai pentru că nu au făcut-o. Oameni puternici care zâmbesc deşi nu au ce mânca şi oameni puternici care au ajuns acolo unde şi-au dorit. Oameni puternici care au curajul de a arăta ce îi doare şi oameni puternici pe care nimic nu-i poate doborî. Şi atunci mă întreb ce e puterea de fapt? Nu e ea însăşi un paradox?
      Ştiu cine eşti şi ce te frământă, ce-ţi doreşti să faci şi ce-ţi doreşti să uiţi, dar nu ştiu cine sunt eu. probabil sunt suma voastră. Am câte puţin din fiecare şi de asta îmi face atât de mult bine să ma cufund în povestea voastră. Mă regăsesc în fiecare dintre voi şi mă vindec printre lacrimile voastre.