Nebun

     Zilele trecute mi-a spus cineva că dacă râzi sau eşti fericit făra motiv însemnă că nu eşti chiar întreg, că eşti nebun. Spunea că nu e normal să fii fericit fără motiv, să zâmbeşti atunci când plouă, să îţi arăţi naivitatea şi inocenţa în faţa altora, să alergi ca un copil prin ploaie, să priveşti stelele ca pe o comoară, să te joci în zăpadă amintindu-ţi de zilele în care erai copil, să arăţi compasiune şi grijă faţă de fiecare floare, fiecare fluture, să te alături la joaca unui câine, să plângi de fericire la finalurile din cărţi şi filme, să crezi în iubire, magie şi alte lucruri pe care alţii le consideră imposibile de neatins, de neimaginat, le consideră semne de nebunie.
     Oare noi suntem cei nebuni? Cei care visăm, cei care alegem să fim fericiţi şi să apreciem fiecare lucru cât de mic, să dăm importanţă cuvenită până şi unui gândăcel?
     Nu.
     Eu cred că cei ce nu pot vedea frumuseţea în fiecare lucru din jurul lor sunt nebuni, nebuni după ceva nou, nebuni după fericire, atât de nebuni după ea încât nu o mai văd. O caută nebuneşte peste tot, dar nu o văd de ochi. Cât de orb poţi să fii să nu vezi ceva ce cauţi, ceva ce este peste tot, ceva de care te împiedici la fiecare pas.
     Ei nu văd câtă fericire e în jur, aşa că ne numesc pe noi nebuni, ca şi cum am vedea strigoi.
     Nu e nimeni nebun cu adevărat, doar că unii au ales să îşi îndulcească viaţa şi cum nu pot face asta cu ciocolată o fac cu fericire, alţii încă caută ''ciocolată'' care să se potrivească.